SONY DSC

Jurnalista de la ziarul „Narodnaia volya” din Minsk, Liubov Luneva, a stat de vorbă cu refugiații din Donbas, care au ajuns în Republica Belarus, fugind de războiul de la ei din țară.

Ziarista subliniază că se află în fața unui paradox. Pe de o parte, situația din estul Ucrainei devine mai stabilă, iar pe de altă parte – cu cât mai  mult să instaurează liniștea în orașele din regiunile Lugansk și Donețk, cu atât mai mulți locuitori din acele regiuni se mută în Republica Belarus. De ce?

 

Prima întâlnire

… Într-o parcare din Minsk parchează o mașină cu numere de înmatriculare ucrainene. Din autoturism coboară un cuplu. Femeia, Irina, a început să povestească:

- Noi suntem originari din Donețk. Am venit în Minsk pentru că acolo era imposibil să mai trăim. Vrem să ne acomodăm în Belarus și să ne găsim de lucru. Am închiriat un apartament pentru patru persoane cu 35 dolari pe zi, pentru că nu am avut timp să căutăm altceva. Este prima noastră zi aici.

- De ce ați venit acum? Știu că situația de la voi se ameliorează treptat. Am înțeles că vă veți bucura acolo de „un stat special”…

- Nu vrem noi niciun statut special! Noi vom locui în Donbas numai dacă va intra în componența Rusiei.  Rusia este țara în care noi vrem să locuim. Sper că nu va trebui să așteptăm prea mult. În Ucraina nu putem trăi. Eu și soțul am încercat timp de o lună să ne adaptăm în Dnepropetrovsk (un alt oraș industrial din estul Ucrainei – n.r.). Imaginați-vă: în fumoar soțul a spus că nu ar fi fost rău dacă acea parte a Ucrainei, unde este Donbasul și regiuni precum Zaporojie, Dnepropetrovsk, Harkov, Odesa și Nikolaev ar fi alipite la Rusia. Pentru aceste vorbe a fost insultat, numit trădător, iar a doua zi ne-au dat afară! Oare putem trăi în asemenea condiții? Noi, adică majoritatea oamenilor din Donbas, am militat pentru dezlipirea de Ucraina încă de la bun început, pentru că ne-am săturat să întreținem regiunea de vest. Ei acolo trăiesc bine pe spatele nostru, iar noi suntem robi. Eu am lucrat soră medicală și câștigam foarte puțin.

- O soră medicală din Lvov sau din Odesa avea un salariu mai mare decât Dvs.?

- Pai… nu era mai mare. Dar la noi era și poluare, un mediu ecologic precar. În regiune sunt foarte multe întreprinderi. Acolo este o zonă industrială cât vezi cu ochii.

- Iar Rusia stă mai bine cu ecologia în zonele sale industriale?

- Eu înțeleg aluzia Dvs. Desigur, nu constă totul numai în ecologie. Dar Donbasul este parte a Rusiei. De această părere sunt toți băștinașii noștri, adică majoritatea. Noi suntem parte a Rusiei, noi iubim Rusia și vrem să locuim în Rusia.

- Din nou nu înțeleg: de la Donețk până la frontiera cu Rusia sunt 120 km. Dvs. ați mers în cu totul altă direcție peste 1500 km, pentru a ajunge în Belarus. Deși Dvs. ați spus că vreți să trăiți în Rusia…

- Păi, nouă ne place aici. În jur este curat, oamenii sunt binevoitori. Acasă nouă ne-au spus că în Belarus sunt bine primiți toți cei din Donbas, fără probleme. Aici practic este Rusia. Președintele Dvs., ca și Ianukovici al nostru, este un bun prieten al Rusiei. Aici la voi toți vorbesc în limba rusă, sunt foarte multe biserici rusești, am văzut multe mașini cu panglica Sf. Gheorghe. Dacă aici ar fi un referendum, nu ar avea loc proteste precum Maidanul. Doar s-ar schimba drapelele și gata…

- ?!

- Dar ce? Oare nu este așa?

- Nu aveți dreptate. Nu oriunde „omuleții verzi” pot ocupa liber teritorii străine.

- Păi, nu știu… Dar despre ce „omuleți verzi vorbiți”? Militarii ruși ne-au ajutat frățește. Poate vom reuși în timp.

- De ce ați venit în capitală și nu ați ales să vă stabiliți într-un oraș din alt județ sau în alte orășele mai mici, unde vă puteți angaja mai ușor?

- Păi noi venim din capitala Donbasului! Iată de ce: am plecat dintr-o capitală și am venit în alta. Deși planificăm mâine să mergem până în Soligorsk (oraș minier din Belarus – n. r.). Soțul meu este miner de profesie. Vom încerca să găsim de lucru la intreprinderea „Belaruskalii” de la voi.

-Am auzit că minele de potasiu, spre deosebire de ale noastre de cărbune – sunt ca un adevărat sanatoriu, – a intervenit soțul Irinei. În general, nouă aici ne place. Comparativ cu Donbas, totul este îngrijit, drumurile sunt bune. Așa că aș putea lucra și ca taximetrist.

- Cu profesia Dvs ați fi putut lucra și în Kuzbass (un oraș minier din Rusia – n.r).

- Ei, nu! Să mai calc încă o dată pe aceeași greblă…?

- Nu ați vrea să lucrați la construcții, în fabrici? Nouă ne lipsesc forțe de muncă la sate…

- Nu, acolo nu vrem. Trebuie să vedem, să alegem. Poate vom lua o decizie.

 

A doua întâlnire

…În cafeneaua „Shtolle” din Piața Victoriei din Minsk stau câțiva tineri cu laptopuri în față. Am aflat că toți sunt din Lugansk. Un băiat, care s-a prezentat Nikolai Prihodiko, spune că se află în Minsk de o lună.

- Păriții voștri sunt aici și ei?

- Nu, suntem deocamdată singuri.

- Mulți tineri din regiunea Lugansk sunt aici?

- Destui. Oamenii au descoperit această destinație relativ recent. Mulți au mers mai întâi în Rusia, dar acolo sunt prea multe probleme. Iar aici, în Belarus, au început să vină mai recent. Așa că vom fi mai mulți de-ai noștri aici. Berlarușii se comportă frumos cu noi. În gașca noastră toți sunt din Lugansk și nimeni nu are rude în Belarus. Acasă am un coleg Mișa, etnic belarus. Familia lui are rude aici, dar, spre mirarea noastră, nu a plecat nicăieri, a rămas în Lugansk. Mișa a spus că a rămâne să apere Patria. Dar și noi suntem patrioți, numai că acolo nu mai avem ce face. Nu știe nimeni cât va mai dura haosul de acolo.Vom trăi și vom vedea.

- Cu ce ați vrea să vă ocupați aici?

- În momentul de față scriem un proiect pentru a obține un grant. Vrem să înregistrăm o organizație necomercială.

- Aveți de gând să locuiți și să lucrați în Belarus?

- Păi, dar unde în altă parte? Trebuie și noi să locuim undeva. Ne uităm pe internet. Avem câteva variante.

- Nu ați încercat să vă angajați undeva?

- Dacă va trebui, ne vom angaja. Dar deocamdată am decis să înființăm un ONG. Vom monitoriza ceva. Acesta și va fi jobul nostru.

- Cum vreți să „monitorizați ceva”, aflându-vă aici?

- Doar trăim în secolul tehnologiilor! Nu este deloc obligatoriu să ne aflăm undeva anume. Poate vom încerca să înființăm aici o organizație pentru ai noștri. Când oameni de-ai noștri vor veni mai mulți aici, îi vom atrage ușor în organizația noastră. E adevărat, că aici se mai ascund și cei care fug de lustrație. Unii chiar au participat la lupte, iar apoi s-au ascuns aici. Diferite situații…

 

A treia întâlnire

Într-adevăr, fiecare a venit din mai multe motive. Unii s-au mutat deja în Belarus, alții sunt abia la frontiere, în căutarea unei vieți mai liniștite, pentru că au obosit să le fie frică pentru ei înșiși și pentru apropiații lor, iar unii … se ascund de pedeapsă.

Printre ei este și „primarul popular” al orașului Sloveansk (orașul unde au început luptele separatiștilor din est – n.r.), fugarul Vladimir Pavlenko. El a fost numit „primar popular” de către diversioniștii ruși. Autoritățile militare rusești ale așa-numitei Republici Populare Donețk s-au comportat ca trădătorii – au venit, apoi la greu, au fugit pe timp de noapte, fără să îi prevină pe alții. Pavlenko își amintește:

- De cu seară ne spuneau că ei vor sta până la final, iar dimineața am constatat că în oraș nu mai existau „rebelii”. La patru dimineața au plecat toți militarii ruși. Dimineața era o liniște asurzitoare, oamenii au început să iasă curioși în stradă. Eu am reușit să fug cu mașina până la sosirea armatei ucrainene în oraș. Am folosit niște drumuri ocolitoare și am ajuns aici. Sunt conștient că ar putea fi cerută extrădarea mea, dar cred că Belarus nu mă va trăda.

Astfel și „primarul popular” s-a salvat prin fugă. De ce nu a fugit în Rusia, pentru că era foarte aproape, dar a ajuns în Belarus? Soția lui Pavlenko s-a angajat secetară în sistemul de protecție a muncii, iar fostul „primar” speră să devină funcționar în același domeniu. Menționăm că el fost angajat al KGB și docil Rusiei aproape toată viața sa, iar în ultimii ani a lucrat la SBU din Slaveansk.

Noi suntem un popor primitor, dar…

Mai multe hoteluri din orașul minier Soligorsk au confirmat că în oraș au venit mulți cetățeni cu pașapoarte ucrainene. Unii locuiesc câteva zile, iar apoi pleacă, alții însă găsesc locuințe mai iefitne și rămân. Foștii mineri ucraineni vor să lucreze la „Belaruskalii”. Dar la această întreprindere minieră este foarte greu de ajuns chiar și pentru localnici. Se aude că au început să ofere și mită pentru a fi luați la acest serviciu bine plătit. Dacă băștinașii vor fi dați afară, iar locurile lor vor fi ocupate de cei din Donețk, în oraș ar putea apărea revolte.

De ce totuși, oameni care au susținut haosul la ei în țară pentru că au decis să-și lege soarta de Rusia, vin valuri în Belarus? Potrivit ultimelor date oficiale, din Ucraina au venit 25 000 de persoane. Este o cifră ce depășește numărul populației din unele localități de la noi.

Una din cauze ar putea fi aceea, despre care vorbea încă în luna iulie președintele Aleksandr Lukașenko, care s-a declarat pregătit să îi primească și să îi angajeze pe cetățenii din Ucraina. Peste o lună a apărut și un decret oficial privind „Șederea cetățenilor Ucrainei în Republica Belarus”. Decretul a facilitat procedura de oferire a unor ajutoare sociale pentru cetățenii ucraineni refugiați, precum și dreptul la învățământul copiilor în grădinițe și școli.

Poate că aceste decizii i-au motivat pe ucraineni să migreze în număr atât de mare din Donbas în Belarus. Nu putem exclude nici motivul că în Rusia „grijulie” nu toți refugiații au fost întâmpinați cu bucurie și respect din partea băștinașilor. În mass-media din Rusia și Ucraina și pe rețelele de socializare apar tot mai multe mărturii ale fugarilor din Donețk despre condițiile neomenești de trai, aroganța funcționarilor și lipsa banilor din Rusia. Chiar și șeful Administrației prezidențiale din Rusia, Serghei Ivanov, a recunoscut recent că refugiații ucraineni acum fug și din Rusia. Apare întrebarea: toți doresc să revină la casele lor, lăsate de izbeliște în Donbas? Unora le este frică să se întoarcă acasă, pentru că au comis destule ilegalități. Ucraina a promis amnistierea separatișilor, dar chiar și așa, criminalii, militarii, milițienii și funcționarii de stat care au jurat credință așa-numitelor Republici populare Donețk și Lungansk nu au șanse să scape.

Oare merită să îi primim în țara noastră pe toți refugiații, fără să ne clarificăm mai întâi cine sunt ei?

Fără comentarii

Vă prezint mai jos un monolog al unui refugiat din Enakievo (oraș din Donețk), pe care, după ce l-am auzit, a început să îmi fie frică pentru noi, belarușii:

- Voi aveți aici ceea ce avem noi nevoie. Îți dau un formular în rusă – îl completezi în rusă. Iar la noi trebuia completat în ucraineană, fără greșeli gramaticale. Eu am completat odată o anchetă pentru mama mea și am stricat opt formulare. Sunt ucrainean, dar limba nu o știu și nici nu vreau să o vorbesc. Mă consider rus. Iar aici mă voi simți rus foarte liber, nimeni nu îmi va spune că trebuie să știu limba de stat. Voi nu înțelegeți cât de norocoși sunteți. Nu am auzit niciodată aici ca cineva să vorbească în belarusă – nici polițiștii, nici vânzătorii, nici funcționarii… Eu mă simt ca acasă și nu voi pleca niciodată de aici.

Leave a Reply