Interviu cu Andrei Safonov, preşedintele Asociaţiei analiştilor politici independenţi din Transnistria

 

 

 

Cum priviţi Dvs, din Transnistria, evoluţia Republicii Moldova în ceea ce priveşte politica externă, în condiţiile în care autorităţile de la Chişinău şi-au declarat orientarea spre UE, menţionând însă interesul pentru păstrarea unor relaţii consistente cu Federaţia Rusă ?

În opinia mea, este necesar sa separăm orientarea proeuropeană de cea proromânească. Nu este unul şi acelaşi lucru. Europa, în conştiinţa noastră, înseamnă Franţa, Germania, Italia, Olanda… Într-un cuvânt, Europa veche, Occidentala şi Centrală, în care un statut special l-a avut mereu Marea Britanie. Cât despre Europa de Est, constituită în mare parte de foştii aliaţi ai URSS şi membri ai Tratatului de la Varşovia – este un teritoriu unde mentalitatea unui şir de ţări aminteşte de mentalitatea sovietică. România este un exemplu perfect în acest sens.

Am mai scris anterior că la noi totuşi ţarul şi familia sa au fost împuşcaţi în 1918, într-o perioadă destul de sălbatică. În România preşedintele şi soţia sa au fost asasinaţi în secolul tehnologiilor cosmice – în 1989. Nu cred că după 20 de ani mult mentalitatea unui român mediu este  identică cu cea a unui francez sau belgian.

Vorbesc  despre asta pentru că Alianţa pentru Integrarea Europeană, care este la guvernare în Republica Moldova , nu are o singură voce în priorităţile sale, pe plan extern. Partidul Liberal al lui Mihai Ghimpu, cu care, din câte înţeleg, lucrează mai mult administraţia preşedintelui Traian Băsescu, este un partid unionist, proromânesc. În Partidul Liberal Democrat al lui Vlad Filat sunt îmbinate elemente proeuropene şi relativ unioniste. În cea mai mare parte, mai proeuropean poate fi considerat Partidul Democrat al lui Marian Lupu şi Dumitru Diacov. Politica externă stabilită în comun, în baza unui compromis, înlăturând, astfel discrepanţele dintre partidele componente şi alegând elemente comune. În privinţa Rusiei, AIE încearcă pe cât este posibil să evite conflictele cu Moscova. AIE fuge îndeosebi de sancţiunile ruseşti. Totuşi, strategic, AIE este orientată, bineînţeles, nu spre Est, dar spre Vest.

Cum percepe Moscova actuala coaliţie AIE2 ?

Îmi vine greu să răspund în locul Moscovei. În numele ei vorbesc preşedintele, prim-ministrul, Adunarea Federală, Ministerul de Externe, Serviciul Federal de Securitate etc. Eu doar pot formula o părere subiectivă. Presupun să Rusia nu este interesată nici de o mişcare bruscă a Moldovei spre UE şi România, dar nici de restabilirea monopolului pe putere din parte Partidului Comuniştilor. Interesele obiective ale Rusiei pot consta în înlăturarea totală de la guvernarea din Moldova a Partidului Liberal. Atitudinea faţă de PLDM-ul lui Vlad Filat este corectă, dar dacă acest partid s-ar scinda sau ar dispărea de pe scenă din anumite motive, în Moscova nu va fi anunţată o zi de doliu. Cu democraţii lui Marian Lupu, deşi mai sunt unele divergenţe, ruşii lucrează, dialoghează. Eu consider că Rusia nu poate fi interesată de ideea ca AIE să prezinte o putere consolidată, aşa cum a fost cea a PCRM în perioada anilor 2001-2008.

Ce poziţie are puterea de la Kiev faţă de noua putere de la Chişinău ?

Dacă e să judecăm după declaraţiile oficiale, mass-media, interviurile politicienilor  – atunci poziţia este una precaută. Dar cum altfel, dacă în timpul guvernării AIE s-au încălzit relaţiile Moldovei cu România, care este de fapt duşmanul geopolitic al Ucrainei în spaţiul de sud-vest al fostei URSS şi în Europa de Vest în general?! Dacă cineva spune că relaţiile moldo-române se vor apropia şi mai mult, acesta nu va exagera. Apropierea Chişinăului de Bucureşti a fost, din punctul meu de vedere, unul din stimulii îmbunătăţirii relaţiilor dintre Ucraina şi Rusia în anul 2010. Asta a dus şi la o atitudine mai loială a Kievului faţă de Tiraspol, decât pe vremea preşedintelui Victor Iuşcenko.

Cât de important este subiectul soluţionării diferendului transnistrean în agenda AIE2? Ce şanse are actuala putere de la Chişinău de a elimina divergenţele în ceea ce priveşte relaţiile cu Tiraspolul?

În AIE există două tendinţe. Prima – o parte din AIE nu are nevoie de acest subiect. Mă refer la Partidul Liberal. Să ne imaginăm că în baza unui scenariu, conflictul trasnistrean va fi soluţionat în limitele graniţelor fostei Moldove Socialiste şi o să aibă loc alegeri generale. Câte voturi din partea alegătătorilor transnistreni vor lua forţele proromâneşti? Un număr mizer. Sau chiar zero. Presupun că şi PLDM nu va avea multe voturi de aici, pentru că acest partid în viziunea multor transnistreni se asociază cu influenţa Bucureştiului. Marian Lupu şi echipa lui sunt într-atât de diplomaţi, încât în Transnistria nu vor înţelege în niciun fel ce îşi doreşte cu adevărat Partidul Democrat. Concluzia este simplă: pe un câştig solid în părţile noastre, AIE nu poate miza.

Astfel, spre deosebire de comunişti, Alianţa nu va depune mult efort în direcţia transnistreană. Dar aici este şi cea de-a doua tendinţă, când vrei să îl pui la pământ pe adversar. Alianţa vrea să strângă la perete Tiraspolul cu ajutorul UE, SUA, a României şi a OSCE. Vă îndemn să judecaţi: nici comuniştii, nici AIE nu renunţă deocamdată la Legea cu privire la statutul special al localităţilor din stânga Nistrului din 22 iunie 2005. Această lege presupune reglementarea în baza integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Despre o asemenea abordare în Republica Moldovenească Nistreană (Transnistria) nu vor să audă nici cele mai temperate forţe politice. De aceea calculul Chişinăului mereu a fost acesta: occidentul va presa Rusia, iar acesta va impune Tiraspolul să meargă anume pe acest model de reglementare.

Divergenţele politice dintre Republica Moldovenească Nistreană şi Republica Moldova, în condiţiile puterii actuale, vor rămâne. Dar este posibil să coopereze în sfera economică, în domeniul sporirii gradului de securitate, de anulare a barierelor de trecere, circulaţia liberă a cetăţenilor ş.a.m.d.

Sunt forţele politice din Tiraspol interesate de o soluţionare paşnică, în sensul revenirii în componenţa Republicii Moldova ?

Din punctul meu de vedere, revenirea în componenţa Republicii Moldova este o abordare învechită a problemei. În cazul în care diferendul va fi reglementat pe bază de compromis în graniţele fostei RSSM, atunci poate fi vorba despre un Acord de partajare a împuternicirilor dintre Chişinău şi Tiraspol. Părţile să fie de la egal la egal. În plus, atât statalitatea Moldovei, cât şi cea a Transnistriei, au apărut când se ruina URSS. După principiul domino-ului, din urma lor au început să cadă şi alte republici sovietice. Eu de fiecare dată am declarat: „Dacă vaza de cristal a căzut de pe raft, atunci unde este garanţia că ea se va zdrobi neapărat în 15 bucăţi – după numărul republicilor din componenţa URSS?”.

Deocamdată nicio parte nu este pregătită pentru un compormis real. RMN nu renunţă la cursa de independenţă totală şi la proiectul de Acord de prietenie şi colaborare dintre RMN şi R. Moldova, pe care preşedintele transnistrean l-a înmânat omologului său pe 11 aprilie 2008 la Bender (Tighina). Iar R Moldova acţionează, după cum am spus mai sus, în baza Legii din 22 iunie 2005. Nimeni nu vrea să dea de la sine putere, proprietate, influenţă.

Cât de sinceră este poziţia Ucrainei faţă de subiectul transnistrean, ce interese are Ucraina în acest sens ? Sunt interesele proprii sau ale Federaţiei Ruse ?

Ucraina are intersele sale. Cu Rusia şi acum are destule contradicţii. Interesele Ucrainei sunt următoarele: să nu admită fortificarea influenţei româneşti în Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud şi să stopeze apropierea Moldovei de România. Transnistria, în  această schemă, este aliatul Ucrainei. De ce să depună efort pentru Chişinăul care nicidecum nu rezolvă problema traseului din zona Palanca? Mai bine pedalează pe subiectul transnistrean.

Practic, ţinând cont de istoria acestui subiect în ultimele două decenii, consideraţi că există posibilitatea unei soluţionări definitive? Care ar fi aceasta?

În spatele Chişinăului şi Tiraspolului stau două ţări mari şi organizaţii internaţionale, care nicidecum nu pot împărţi sfera de influenţă. Mai mult, contradicţiile dintre ele iau amploare. De aceea, teoretic, am trei variante, care sunt bazate pe compromis, nu pe impunere: divorţ, constituirea unui statut-quo sau Acordul de partajare a împuternicirilor, menţionat mai sus. Dacă va învinge a treia variantă, presupun că soluţia va fi ceva de genul federaţie sau confederaţie.

Cum puteţi descrie viaţa cotidiană din Transnistria, în special în ceea ce priveşte economia, nivelul economic al cetăţeanului simplu, respectarea drepturilor omului, libertarea de exprimare a presei?

La fel cum este în multe regiuni din fosta URSS: săracă şi grea. Regiunea este industrială. Multe uzine şi-au pierdut piaţa de desfacere, s-au închis sau au redus volumul de muncă, iar angajaţii lor sunt nevoiţi să îşi caute de lucru în Transnistria sau peste hotare. Migrează cei cu carte, activi social, care  îşi doresc o schimbare, iar aceasta reduce din potenţialul reformelor. Oamenii simpli lucrează pentru a se întreţine, iar de politică se interesează tot mai puţini. Odată cu căderea economiei şi a nivelului educaţiei, a scăzut şi nivelul de trai al populaţiei în ansamblu.

Cât despre situaţia social-politică, vorbim despre lupta dintre tendinţele democratice şi autoritare. Puterea vrea să menţină controlul asupra societăţii, dar societatea este alta decât cea care a fost la mijlocul anilor 90. Există presă de opoziţie, asociaţii obşteşti care nu se supun controlului puterii. Puterea nu este unită: s-au încordat relaţiile dintre Sovietul Suprem şi preşedinte, se pregăteşte reforma constituţională care prevede reorganizarea Consiliului de Miniştri de pe lângă Preşedinte într-un executiv colegial în frunte cu primul ministru. În presă situaţia este destul de democratică: ai libertatea de a scrie ce doreşti, puterea poate să nu reacţioneze în niciun fel. Este multă neordine în sistemul funcţionăresc. Prin asta, din păcate, Transnistria nu se deosebeşte de alte regiuni ale fostei URSS.

Puteţi comenta decizia de arestare a ziaristului Ernest Vardanyan şi a tânărului Ilie Cazac ?

Nu ştiu ce anume a stat la baza acestor decizii de condamnare. Potrivit surselor de la suprafaţă, aceste două cazuri de condamnare nu au nicio legătură dintre ele. Dar lipsa de transparenţă trezeşte multe semne de întrebare. Unde sunt probele de spionaj? Unde este vreun fragment de anchetă? Dacă Ernest Vardanyan şi-a recunoscut vina şi a cerut iertare, atunci şi-a recunoscut oare vina Ilie Cazac? Nu s-a putut afişa puţină transparenţă la proces, chiar dacă şedinţele trebuiau închise, când, să presupunem, erau destăinuite coduri, adrese, parole, informaţii secrete? Am spus anterior într-un interviu – „Dacă Vardanyan este spion, demonstraţi aceast lucru!”. Deocamdată nici eu, nici alţi transnitreni nu au văzut probe, decât declaraţii oficiale şi o mărturie personală a unuia dintre acuzaţi.

Percepţia publică în Transnistria, în afara actanţilor politici, este de deschidere spre UE? Apropierea şi echilibrarea relaţiilor cu R. Moldova? Sau orientarea decisivă spre Federaţia Rusă?

Desigur, mulţi oamnei s-au săturat de starea de nesiguranţă. Se doreşte, mai întâi de toate, un nivel decent de trai, loc de muncă, acces la educaţie, servicii medicale, libertatea de călătorie. Se doreşte şi reglementare, dar nu în orice condiţii. Transnistrenii sunt pragmatici. Asta i-a învăţat viaţa timp de 20 de ani. Rusia este privită ca un aliat politico-militar. Piaţa UE este vitală pentru exportatorii transnistreni, de exemplu pentru cei de textile. Oamenii nu îşi doresc nici vrajbă cu Moldova, mai ales că o treime din populaţia RMN sunt moldoveni, îndeosebi în raioanele Slobozia, Dubăsari şi Grigoriopol. Nu putem neglija şi factorul ucrainean. RMN are hotar comun cu Ucraina, dar nu şi cu Rusia. Mai mult de o mie de transnistreni sunt cetăţeni ucraineni, iar în timpul războiului din 1992 Ucraina a fost un refugiu pentru mulţi locuitori din zona conflictului. Totuşi trebuie să fim realişti. Chişinăul şi Tiraspolul au câte un „cârlig de undiţă” din 1990-1992: 7 sate din stânga Nistrului se află sub jurisdicţia moldovenească, iar oraşul Bender şi câteva sate din dreapta râului – sub cea transnistreană. Aşa că spre deosebire de anii 1918-1940, părţile nu se vor despărţi pe linia Nistrului şi vor continua negocierile.

Există o atitudine negativă referitoare la ceea ce înseamnă spaţiul lingvistic, cultural şi istoric românesc, în rândul opiniei publice? Sau aceasta este întreţinută de forţele politice?

Faţă de limbă şi cultură nu. În ceea ce priveşte istoria, cu interpretarea bucureşteană categoric sunt nişte contradicţii, la care eu nu văd astăzi un compromis: în România evenimentele anului 1918 prezintă unirea Basarabiei cu „Ţara mamă”, iar în RMN – drept ocupaţie. Actul din 28 iunie în România înseamnă, dimpotrivă, ocupaţie sovietică, iar în RMN reunificare cu Patria. Fiecare parte cu propria „Ţară mamă”. Desigur, de rând cu criticile obiective din societatea transnistreană în privinţa politicii şi istoriei româneşti, tratate de Bucureşti, există şi o propagandă oficială a RMN. Uneori ea este mai modernă, iar alteori mai stângace, în spiritul anilor 40. Ce să facem dacă în presa oficială, de altfel ca peste tot, activează oameni cu diferite viziuni şi pregătiri profesionale?

Deseori se prezintă în Transnistria, inclusiv la nivel de mass media, o atitudinea ostilă a României şi intenţia de unire cu Moldova, de reintrare în posesia unor teritorii care au aparţinut statului român în perioada interbelică. Astfel de formulări sunt prezente şi în presa sau în declaraţiile politicienilor din Ucraina. Ce anume determină aceste poziţii, în condiţiile în care în România niciun partid sau lider nu au astfel de menţiuni în programul politic?

Eu cred că dacă suntem serioşi, atunci vom recunoaşte că în politică declaraţiile şi vorbele valorează puţin. Să fim atenţi la fapte. În primul rând, de ce România a iniţiat procesul de judecată cu Ucraina la Haga în privinţa platoului de la Insula Şerpilor? După mine, pentru  a pune mâna pe resursele de gaze. În al doilea rând, de ce România este atât de interesată de insula Maican de pe Dunăre? Pentru a schimba hotarul de pe Dunăre cu Ucraina. În al treilea rând, de ce România de fiecare dată marjează pe pactul sovieto-german din 23 agust 1939 şi pe „urmările” acestuia? Cred că special pentru a înlătura aceste „consecinţe” şi să creeze condiţii pentru o nouă unire a malurilor dintre Prut şi Nistru, sau să se alipeasca fosta RSSM (R Moldova si Republica Moldoveneasca Nistreana) la România. În al patrulea rând, cu ce scop România se opune unui compromis dintre Chişinău şi Tiraspol în baza federalizării fostei Moldove Socialiste? Pentru ca la momentul oportun de aderare a Moldovei la România, să fie alipită şi Transnistria, fără să se ia în consideraţia opinia transnistrenilor. În al şaselea rând, cu ce scop diplomaţia românească, acum câţiva ani, când dezbătea un document comun cu ministerul rus de externe, a insistat să se discute şi despre pactul Ribbentrop-Molotov? Oare nu pentru pregătirea lumii externe faţă de o nouă „unire”? În al şaptelea rând, de ce Traian Băsescu, nu doreşte de atâta timp să semneze un Tratat cu privire la frontiera moldo-română? Consider că aceste argumente sunt destule pentru a face anumite concluzii.

Demonizarea României este o realitate gândită la nivel de cetăţean sau este numai practica manipulatorie a conducerii politice ?

Cred că nu este vorba despre o demonizare. Cei care au fost în România sunt martorii unor reforme economice care au avut loc în ţară, ştiu despre meritul poliţiei în diminuarea banditismului din străzi în anii 90, văd evoluţia oraşului Bucureşti. Pe mine de exemplu m-a impresionat mult Casa Poporului. O realizare genială! Dar politica României, în special cea care ne vizează, este criticată. Desigur că aceste dispoziţii ale oamenilor sunt folosite de către puterea transnistreană pentru întărirea statalităţii. Ce să facem, acestea sunt regulile jocurilor politice…

Cum se poate explica nota antiromânească în mentalitatea multor transnistreni? Consideraţi îndreptaţită necesitatea existenţei învăţământului în limba romană (inclusiv cu grafie latină) în Transnistria ?

La cele spuse mai sus, aici putem menţiona istoria malului stâng al Nistrului în componenţa României în perioada războiului, în anii 1941-1944. Desigur, politica de azi nu o poţi construi pe cea de ieri, dar în războiul din 1992, România a oferit ajutor conducerii unioniste de dreapta de la Chişinău (Prezidiumului Parlementului moldovenesc), din acea perioadă. Din păcate, divergenţele politice se reflectă direct asupra problemelor din societate. Cel mai reprezentativ exemplu: grafia limbii. Aceasta problemă mereu a fost politizată. Cum a scăzut influenţa Rusiei, a fost introdusă grafia latină (1918-1940, 1941-1944, 1989 şi în continuare). Imediat ce scădea din poziţii România – triumfa grafia chirilică (1940-1941, 1944-1989). Separat este nevoie să vorbim despre experimentele cu grafia în RASSM (Transnistria) în 1932 şi 1938. Deşi din toate timpurile grafia limbii moldoveneşti a fost cea chirilică, această problemă trebuie să o rezolve doar vorbitorii de limbă – moldovenii. Eu optez pentru ceea ca fiecare să îşi aleagă grafia. Dar cel mai bine este să le posezi pe ambele.

Cred că cea mai mare problemă constă în predarea obiectelor ce ţin de profilul umanist, în special istoria. Predarea „Istoriei românilor” în şcolile transnistrene drept disciplină obligatorie este inacceptabilă. Trebuie să fii nebun ca la Tiraspol sau Râbniţa să le explici elevilor despre benefica unire a Basarabiei cu România în 1918 sau despre „ocupaţia sovietică” din 28 iunie 1940. Când am fost ministru al educaţiei în RMN, în perioada anilor 1991-1992, eu nu am pus problema grafiei, dar fără niciun ocoliş am interzis „Istoria românilor”, pe care atunci o învăţau după manualul de Petre Panaitescu, care a fost editat în perioada fascistă din 1943.

Există presa în limba română în Transnistria?

Există presă în limba moldovenească cu grafie chirilică. În special, oficiosul „Adevărul Nistrean”. Nu sunt editate publicaţii cu grafie latină. Manualele pentru şcolile moldoveneşti din RMN sunt editate cu grafie chirilică. Totusşi, în Moldova şi în Transnistria problemele ce ţin de domeniul ştiinţelor umaniste sunt subordonate politicii.

Revenind la Republica Moldova, cum vedeti Dvs. soluţionarea problemei alegerii preşedintelui? Care credeţi că trebuie să fie vectorul politicii externe al Moldovei, luând în consideraţie şi subiectul transnistrean?

Eu sunt sigur ca adevăratul preşedinte va putea fi ales doar de către popor. Doar un asemenea sistem poate asigura un echilibru a puterilor în stat. Şeful statului, care este ales de către Parlament, reprezintă din punctul meu de vedere o marionetă, nu doar în mâinile  câtorva zeci sau sute de deputaţi, dar şi în mânile finanţatorilor acestora. Alegerea directă a preşedintelui şi-a arătat efectul în România, Franţa, Rusia, Ucraina, Transnistria. Moldova nu va ieşi din criză până când însuşi poporul nu va alege preşedintele. În ceea ce priveşte politica externă, aici este important de subliniat prioritatea strategică. Din declaraţiile liderilor AIE reiese că aceasta este integrarea europeană. Politica externă a RMN are o altă prioritate – aceasta este recunoaşterea internaţională, uniunea cu Rusia şi prietenia cu Ucraina. Dar Moldova nu face parte din UE, iar independenţa Transnistriei nu este recunoscută de nimeni. Dacă conducătorii Republicii Moldova şi ai Transnistriei vor continua să lupte unul cu altul, iar problemele puse în faţă nu le vor rezolva, asta va demonstra lipsa de seriozitate. Toare discuţiile despre vectori vor rămâne pur şi simplu vorbărie goală.

Interviu realizat de Laurenţiu Toma