Republica Moldova este pe cale să-și dea ultima suflare. Totuși, cu excepția unei mâini de oameni, cetățenii acestei pseudo-țări nu voiesc să ia parte la resuscitarea ei. Asistă la ultimele ei zbateri ca la un spectacol extraordinar, unde Filat, Plahotniuc și Voronin țin de același mâner cuțitul care stă înfipt în cordul țării.

Unii ar putea afirma cu tărie că această țară nici măcar nu a fost vie. Ea s-a născut moartă. Iar noi, cetățenii, am stat în același sicriu cu ea mai bine de două decenii. Și că unica noastră salvare este să fugim din acest sicriu și să lăsăm defunctul să se strice în voie.

Dacă în vremea sovietică scriitorii basarabeni erau cei mai aprigi opozanți ai regimului, urcând pe cele mai înalte baricade, azi ei, cu mici excepții, au renunțat să lupte. Au lăsat mâinile în jos. Unii de deznădejde, alții de foame. De-ar fi știut la ce tragedie națională avea să aducă această libertate vizavi de Uniunea Sovietică, probabil că nici nu ar mai fi luptat pentru ea. Ar fi luptat numai pentru libertatea spiritului, nu și pentru cea a trupului care, de rău, de bine, avea ce mânca, avea unde munci, avea unde trăi…

Libertatea i le-a luat pe toate.

Libertatea l-a lăsat fără nimic.

Regimul comunist de atunci, oricât de criticat era la acea vreme, azi are, în amintirea multor scriitori de-ai noștri, chipul unui El Dorado, unui ținut al laptelui și al mierii promis de Dumnezeu. Scriitorii noștri trăiau bine atunci. Statul avea grijă de ei, din punct de vedere material. Aveau case, bani… Mergeau în călătorii, în case de creație… Scriitorii se bucurau de un respect deosebit din partea societății, iar pentru fiecare apariție editorială erau răsplătiți pe măsură. Libertatea pentru care au luptat însă, i-a lăsat fără toate acestea. Culmea este că până și libertatea spiritului lor stă acum sub semnul întrebării. Probabil că în acele vremuri de restriște spiritul lor era mai liber decât acum. Când i se pun hotare în jurul gândirii omul încearcă să treacă cu orice preț dincolo de ele, iar azi, când acestea nu există, omul de creație nu are niciun punct de reper care să-i arate cât a progresat…

Soljenițân, Wurmbrand și alții au creat unele dintre cele mai mari opere literare ale lumii tocmai datorită faptului că au avut de escaladat un gard montat în jurul spiritului și a conștiinței lor, și au trecut clandestin dincolo de el. Cu cât mai mult te îndepărtezi de acel gard, cu atât mai măreț ești tu ca scriitor, cu atât mai măreață este opera ta.

Azi, scriitorii basarabeni care au luptat pentru libertate, mor, la propriu, de foame. Azi, scriitorii, nu mai sunt citiți ca înainte. Nici traduși. Azi, scriitorii, sunt uitați de lume. Ei au devenit jertfe colaterale ale ieșirii de sub oblăduirea sovietică. A meritat? Nu a meritat?

Cele două decenii de libertate au distrus nu doar viața lor, ci și viața multora dintre noi.

Nu în zadar la protestele de azi apar atât de rar scriitorii. Totodată, nu în zadar, de rând cu ei a scăzut dramatic și numărul celorlalți protestatari.

Deși scopul a fost unul nobil, libertatea ne-a făcut aproape pe toți să suferim.

Atâta timp cât unei societăți impasibile și adormite îi lipsesc romanticii, calitate caracteristică scriitorilor, vor lipsi și revoluțiile de calitate, schimbările radicale, progresul…

Or, trezirea romanticilor scriitori poate fi realizată numai prin a nu-i mai ignora, prin manifestarea interesului și grijii față de ei. Societatea trebuie să dea de înțeles că are nevoie de acești romantici.

Altfel ne așteaptă încă multe alte decenii de rătăcire și mizerie.

 Nicu NICOLAESCU

Leave a Reply