Mariana S. ŢĂRANU, doctor în ştiinţe istorice

Pactul Ribbentrop-Molotov a avut consecinţe tragice pentru populaţia din teritoriile ocupate, inclusiv pentru românii din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. Anexarea acestor provincii româneşti la URSS la 28 iunie 1940 a fost urmată de măsuri represive şi de deznaţionalizare a românilor de către regimul stalinist. Deportarea băştinaşilor în Siberia şi Kazahstan a fost una din metodele terorii instituite pe teritoriile ocupate, în scopul menţinerii forţate a regimului sovietic. Acum 70 de ani, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a avut loc primul val de deportări a conaţionalilor noştri în regiunile îndepărtate ale Federaţiei Ruse şi Kazahstanului.

Discutăm acest subiect cu Mariana S. Ţăranu doctor în ştiinţe istorice, autoarea recentei monografii „Moldova de la Est de Prut în timpul primei ocupaţii sovietice” (1940-1941).

Care a fost scopul deportării românilor de pe teritoriile ocupate?

Odată venite la putere, autorităţile comuniste au trecut la identificarea persoanelor care aveau rezerve şi se pronunţau împotriva puterii sovietice şi pe care ocupanţii i-au calificat drept „elemente periculoase”.

În preajma declanşării războiului sovieto-german, organele NKVD şi NKGB au efectuat o amplă operaţie de deportare a populaţiei, pregătită minuţios încă de la momentul ocupării. Prin aceasta se urmăreau mai multe scopuri, inclusiv: social-economice – facilitatea colectivizării; politice – înlăturarea elementelor antisovietice, care într-un eventual război ar putea lupta împotriva URSS.

 

Cine a fost responsabil de organizarea deportărilor?

De organizarea deportărilor din iunie 1941 a fost responsabil Biroul Politic al CC al PC (b) din URSS care a dirijat operaţia. La 7 mai 1941 Biroul Politic al PC(b) din URSS l-a numit pe S. Goglidze, împuternicit al partidului şi guvernului sovietic în Moldova, sarcina de bază fiindu-i deportarea masivă a populaţiei din regiune.

În timpul pregătirii deportărilor şi pe parcursul desfăşurării acestora, absolut toate acţiunile au fost coordonate de un Consiliu Special al NKVD-ului, creat în baza Hotărârii Comitetului Executiv Central al URSS din 10 iulie 1934, care şi-a extins activităţile asupra tuturor teritoriilor ocupate. Consiliul era împuternicit să decidă aplicarea, pentru diverse categorii de persoane, a unor pedepse de strămutare, deportare, trimitere în lagăre de muncă pe un termen de cinci ani.

Care a fost baza juridică pentu deportarea acestor persoane?

Mai întâi, vreau să menţionez că persoanele deportate au fost trimise la munci forţate în  regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Omsk, în republicile Kazahă şi Komi. Drept bază juridică pentru arestarea şi deportarea acestora a servit „Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării faţă de unele categorii de criminali”. Astfel, regimul comunist i-a considerat criminali pe mai mult de 22 mii de basarabeni, dintre care 2/3 erau femei şi copii. Aceşti oameni au fost încărcaţi în 1 315 vagoane, formând 33 de garnituri de tren.

Reprezentanţii căror pături sociale din teritoriile ocupate, inclusiv Basarabiei, au fost deportaţi în vara anului 1941?

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 au fost supuse represiunilor 24 345 persoane din artificial-creata RSSM, regiunile Cernăuţi şi Ismail ale RSS Ucrainene; în jur de 17 500 persoane din RSS Lituaniană; aproape 17 000 din RSS Letonă şi aproximativ şase mii din RSS Estonă – toţi cei incluşi în liste au fost deportaţi în regiunile de răsărit ale URSS.

Arhiva Naţională a Republicii Moldova găzduieşte un şir de scrisori ale deportaţilor, copiilor deportaţilor, scrise la finele anilor 60 sec. XX şi adresate instanţelor superioare ale conducerii sovietice de atunci. Din conţinutul lor am confirmat motivele pe care le-au invocat autorităţile comuniste şi le-au considerat drept bază juridică pentru strămutarea şi înstrăinarea averii acestora: apartenenţa la „partidele burgheze”, în categoria cărora erau incluse: Partidul Naţional-Liberal, Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Creştin; funcţionar în timpul administraţiei româneşti: primar, jandarm etc.; persoanele care s-au strămutat cu traiul din URSS în România în perioada 1918–1940; foştii soldaţi ai Armatei Ţariste sau ai armatei lui Kolceak şi Denikin; feţe bisericeşti; persoane acuzare de propagandă antisovietică; proprietari de pământ, incluşi în tagma „chiaburilor”; comercianţi.

Ceea ce deosebeşte deportările din 1941 de cele ulterioare este faptul că în gara din Tiraspol şi Bălţi bărbaţii au fost separaţi de ceilalţi membri ai familiei.

Piatra de temelie din oraşul Chişinău care va pune bazele unor viitoare monumente ridicate în cinstea victimelor regimului comunist

Care a fost soarta acestor familii?

Soarta acestor oameni absolut nevinovaţi a fost de un tragism înspăimântător. Capii familiilor după un simulacru de judecată au fost condamnaţi la mai mulţi ani de detenţie, însă, din cauza tratamentului inuman aplicat, au decedat în primii ani.

Ceilalţi membri ai familiilor deportate au împărtăşit soarta de mucenic, la fel ca şi reprezentanţii altor popoare incluse forţat în lagărul socialist, şi care în virtutea circumstanţelor au devenit jertvele politicii comuniste.

Deportaţilor li s-a interzis să se deplaseze liber în alte localităţi. Pentru aceasta erau obligaţi să obţină permisiune de la comenduirile speciale ale NKVD-ului şi să se prezinte o dată sau de două ori pe lună la aceeaşi comenduire pentru a se înregistra – metodă clasică comunistă de terorizare şi depersonalizare.

Ce le-a rezervat destinul copiilor celor deportaţi? Făceau muncă necalificată la fel ca şi părinţii lor?

În 1941 au fost deportaţi şi copiii celor mai instruite familii din Basarabia care fie nu au dorit, fie nu au reuşit să plece peste Prut în 1940. Evident, părinţii lor făceau tot posibilul ca copiii lor să facă studii. Satrapii comunişti, fiind conştienţi de acest lucru, le-au creat anumite condiţii. Astfel, copiii deportaţilor au frecventat şcoala medie rusă, ulterior mulţi au fost promovaţi în diverse instituţii medii de specialitate, însă doar la profilul tehnic, şi mai puţin în universităţi. La absolvire au fost repartizaţi în calitate de tineri specialişti în diferite oraşe ale URSS nepermiţându-le, însă, revenirea în locurile natale.

Piatra de temelie din oraşul Chişinău care va pune bazele unor viitoare monumente ridicate în cinstea victimelor regimului comunist

Când au primit basarabenii deportaţi dreptul să revină acasă?

În baza Hotărârii Consiliului de Miniştri al URSS nr. 1963-1052 din 25 octombrie 1955 din locurile de surghiun au fost eliberate familiile participanţilor la războiul sovieto-german, ale persoanelor decorate cu ordine şi medalii ale URSS, familiilor care au avut membri căzuţi în război de partea sovieticilor, ale profesorilor instituţiilor de învăţământ, ale persoanelor singure, invalizilor şi persoanelor care sufereau de boli incurabile.

Cu toate acestea, mii de familii deportate când revin la baştină constată că averile lor sunt naţionalizate, regimul a reuşit să le creeze o imagine de duşman al poporului şi chiar mai mult, din cauză că nu li se acorda viză de reşedinţă, nu se puteau angaja la serviciu şi nu aveau o altă alternativă decât să se reîntoarcă în locurile de detenţie sau în alte republici unionale.

La sfârşitul anilor 60, o parte din cei deportaţi sau de cele mai multe ori copiii acestora, au avut curajul să scrie scrisori adresate mai multor instanţe de la Moscova: Ministerului Afacerilor Interne, preşedintelui Prezidiumului Sovietului Suprem, preşedintelui Sovietului de Miniştri, secretarului Comitetului Central al PCUS – N. Hriuşciov şi procurorului general al URSS – Rudenko prin care îşi cereau permisiunea de a se restabili cu traiul la baştină.

Constatăm că doar un număr infim de cereri au fost satisfăcute. Şi după ani de muncă silnică regimul comunist continua a vedea în aceste categorii de cetăţeni „elemente periculoase puterii sovietice”. În aceeaşi ordine de idei, menţionăm că autorităţile sovietice au fost mai tolerante cu deportaţii din 1949, acestora permiţându-le într-un număr mai mare să se stabilească în Moldova.

Mulţumim pentru interviu.

Interviu realizat de Tatiana BERNEVEC

One Response so far.

  1. Olga spune:

    Tragice timpuri. Acesti oameni au fost sacrificati de cel mai odios si criminal regim.

Leave a Reply